Când ești bărbat adevărat?! Te simți bărbat doar pentru simplu fapt că porți acel ”ceva” în pantaloni? Sau bărbăția ta stă în câte pahare pline de tărie poți acumula în ”brihan” pe seară?! Sau cum ști tu să dai cu pumnu?? Ești cu adevărat bărbat integru? Ști povestioara aia cu creerea lumii când Adam le avea pe toate dar totuși se simțea singur?? O ști?? Aia, aia cu creerea femeii din coasta lu Adam Te mai simți întreg acum ca bărbat ?? Ai o Eva lângă tine care să te împlinească , acea coastă , acel ceva care nu îl ai fără femeie?? Fără o femeie lângă tine pe care să o iubești te rog nu te mai numi bărbat. Fără ea ești incomplet, ești știrb , ești orb de-un ochii și surd de-o ureche...
Taci!! S-au dacă spui ceva, spune ceva mai înțelept decât tăcerea!!
Sunt momente în care lovit fiind nu poți decât să lași ca tăcerea să urle cel mai tare!! Încă mai simt și acum cum roade din mine, ca o rugină, palmele celorlalți placate pe suflet : ”uppercut-uri” de minciuni și croșee de trădare de orice fel stau tatuate. Cineva să arunce prosopu!! Chemați arbitru să mă declare KO!! Sunt prea mic pentru lumea voastră mare. Nu pot să lovesc decât cu iubire...
Doamne-n multa-ți bunătate Nu mă lepăda la moarte Nu lăsa ca-n al meu drum Cel rău să mă facă scrum Și mă iartă al meu Tată Pentru haina mea cu pată Pentru vorba destrămată Pentru viața-mi desfrânată Că nu știu ca să te chem zi de zi în orice lucru Doar Tu ști, că al meu suflet, e mai negru ca și lutu. Că nu știu să te iubesc Am uitat să mai trăiesc. Am uitat. Care mi-e rostu!? Dar mă rog cu stăruință și mai zic : un Tatăl Nostru.
Ploua. E ultimul lucru care mi-l amintesc!! Ca de fiecare dată singurul lucru pe care îl mai simt e să plec. Nu, nu mă aștept să vină cineva după mine, știu sigur că mâine dacă aș muri fără doar și poate.... doar cerul ar plânge în caz că ar fi înnorat... Mulțumesc trecutului meu că își întinde mrejele peste actual-a-mi soartă.....Mă trec fiori...Frica aduce cu ea deznădejdea!!...În cine să mai cred?? În mine ?? Mi se pare ciudat că mă duc la medic plin de răni, abea viu și să mă întrebe retoric ” Vă simțiți bine nu-i așa??” singurul gând care îmi mai trece prin minte e să-mi sparg pușculița și să îmi iau un bilet de avion cu destinația Alaska. De ce?? Pentru că nu mă pot vedea pe mine în vrăjmășie cu mine!! Poate că îmi pierd speranța! Cuvintele nu mă mai pot readuce cu picioarele pe pământ, poate că am rămas singur, poate că nu mai iubesc ,poate că într-adevăr nimeni nu mai iubește iar eu nu fac excepție de la această lege. Ceva din mine regretă ,ceva îmi spune să plec! Ce să fac când doar ploaia mai răspunde haotic în noapte??
E noapte. Afară e pustiu. Te întreb: Care au fost cele mai frumoase cuvinte care ți le-am spus : Cele care ți le-au spus toți dar care ți-au ajuns la suflet acum sau cele care nu și le-a spun nimeni până acum? Eziți. Răspunzi cu zâmbetul pe buze și-mi dai verdictul ca un judecător. Te strâng în brațe și rememorez clipe din trecut. Închid ochii și mă întorc cu două seri în urmă, mă trezesc acolo lângă tine, îți văd chipul amărui dormind, părul ciufulit, doar zumzetul respirației agită liniștea de pe chipul tău. Chiar dacă afară timpul cântă o partitură de iarnă în acord picăturilor de ploaie și vânt, lumina se chinuie să între pe geam. E un decor de iad, te iau în brațe de frica vremii de afară și te sărut chiar dacă știu că ochii o să-ți revină la viață. Tresari și pe chipul tău se lasă nedumerirea...ști că sunt eu după câteva clipe de îndoială și îmi răspunzi cu o mângâiere caldă observându-mi frica din ochii..îmi îngâni două vorbe de iubire și teama se spulberă. Te iau în brațe și ochii cad ușor pregătind sosirea viselor....Deschid ochii și ești aici lângă mine, m-ai strigat de câteva ori fără să răspund deși te auzeam așa fantomatic, retrăiam un vis. E târziu din nou..e aproape miezul nopții, timpul nu are milă cu noi, se scurge atât de violent ca repriza unei partide de box. Cronos s-a dovedit un zeu care nu poate fi înduplecat , rugămințile noastre rămânând fără ecou..Sub umbrelă ne regăsim ținându-ne de mână în pustiul vremii de afară, pașii lasă urme adânci în pământul ud scrijelind două umbre purtate de vânt pe aceeași cărare care dacă aș fi legat la ochi aș parcurge-o fără să mă pierd. Ajunși la podul despărțirii mâinile noastre cad și un ultim sărut ne lovește buzele , deschid umbrela , mă uit pentru o clipă înapoi, nu te mai zăresc încât mă pierd și eu în noapte...îmi pun căștile și mă pierd în întuneric...Iau telefonu și scriu un mesaj : " Unii ar spune că afară e urât și plouă însă pe strada mea e soare încă din ianuarie...e o altă noapte în care fericirea s-a așezat peste sufletul meu..pașii mei mă cheamă înapoi, doar ploaia poate să spele urmele lăsate pe drum când împreună pășeam parcă spre nicăieri...întors acasă parfumul tău încă plutește pe tot patul, buzele tale stau imprimate pe cana de ceai...sunt file de poveste..de iubire. I LOVE YOU THIS BIG
Viaţa printre multe altele este un set continuu de întrebări, de aici s-a născut şi filosofia. Ca orice om te întrebi de unde vi , ce cauţi, spre ce te îndrepţi şi până la urma de ce mori? Ei bine, întrebarea care mi s-a întipărit în seara aceasta de iarnă târzie nu ţine cont de întrebările fundamentale puse anterior ci de o realitate a zilelor noastre: cum socializăm (comunicăm) noi şi cu cum comunicau părinţii si bunicii noştrii? Banală întrebare ar spune unii, că doar şi tu ai facebook sau twiter, messenger sau telefon. Da întradevăr şi eu le am, însă nu despre asta vroiam să scriu ci despre folosirea lor exacerbată prin care ne pierdem personalitatea. Este părerea mea fie că o să fiu criticat fie că nu şi o să mă justific. Fiind împătimit de fotografie şi mai furând de la câte un prieten de al meu un aparat foto nu de puţine ori am fost chemat : Hei nu vi să ieşim afara sa ne facem nişte poze de facebook? La prima vedere nu e un lucru rău în sine şi aici trebuie să spun şi să remarc că nu sunt un fotograf profesionist şi nici măcar amator ci doar un un novice în prim stadiu. Aici e problema, am ajuns să ieşim afară cu cei care le spunem " dragi nou" doar pentru a ne face poze care mai apoi să le arătăm prietenilor noştrii virtuali le spun virtuali deoarece spunea cineva făcând o paranteza ca un prieten adevarat nu e cel care ştie tot cea ai făcut ci cel care a fost lângă tine când ai facut ce ai facut ; închid paranteza, şi spun din nou că comunicarea dintre noi lasă de dorit, nu mai are sentimentele unei îmbrăţişări primite în momentul reîntâlnirii ci are semnul >:d< lăsat într-un comentariu chiar dacă prietena care tocmai a comentat îmi este vecina. O altă problemă este multitudinea pozelor şi a check-inurilor, vedem că sunt oameni, prieteni sau rude de-ale noastre de-ale fiecăruia care pentru asta traăesc. Poze în mall , poze cu cu mama gătind salată de fructe, cu tata schimbând roata de la maşină, eu cu roaba cărând beton, eu în lift, eu în Mac Donalds, eu in autobus, eu în toaletă, eu dormind la facultate, eu în biserică rugându-ma şi mai ştiu eu pe unde, şi asta în fiecare zi!!!! Oameni făra pic de intimitate şi fară pic de personalitate...mă întreb oare să fie mândria cauza? Trebuie să căutăm fiecare dintre noi care este viaţa noastră din afara facebook-ului şi care este viaţa pe pagina noatra virtuala!! Revenind la subiect trebuie să remarc faptul că părinţii noştri aveau alt tip de comunicare, ba prin scrisori ba prin vederi, rareori prin telefon. Ce mi se pare un aspect interesant al unei scrisori în comparaţie cu ce avem noi astăzi? Emoţia răspunsului...trebuia să treacă câteva zile bune pentru a primi un răspun şi mai ales gândurile aşezate pe foaie erau statice, erau imprimate prin propriul scris, nu era un fake luat azi de pe internet şi transpus lângă poza ca să "dea efect"..scormonind prin sertare am dat de un set de scrisori trimise de bunicul meu în perioada stadiului armatei bunicii mele, am rămas de-a dreptul uluit să văd poezii de dragoste, să văd starea de nerăbdare , emoţia viitoarei reîntâlniri, dragostea arătată prin cuvinte simple de o complexitate uluitoare..sau vederi cu salutari de la Cluj sau de la Constanta din taberele de vară... Atunci nimeni nu vâna like-uri sau le cerşea, atunci emoţia din spatele unei poze era transpusă în câteva cuvinte care iti inmuiau genunchii la citire ,noi mâine o să ajungem să ne înstrăinăm unul faţă de celălalt încât şi rugăciunile către Dumnezeu de seara sau dimineaţa o să le postăm undeva pe un site de socializare şi o să aşteptăm ca ele să fie şi primite de El şi ascultate şi îndeplinite poate printr-un Like...Trist dar adevărat...ce e de făcut? Fiecare dintre noi ştie: Iubirea făţa de noi să nu fie dusă la mândrie şi să rămână doar la stadiu de stimă iar emoţia şi bucuria, să fie sentimente împărtăşite faţa în faţa, să ieşim un pic din acest mediu virtual mincinos mai tot timpul, (Nu am văzut niciodată comentând cineva de rău o poza a nimănui decât doar aşa în glumă!!)..să ne bucurăm în fiecare zi unul faţă de ceilalţii ca în anii copilăriei , să citim o carte sub un copac , să facem o escapadă la munte fără ca cineva să ştie de noi..,sunt atâtea lucruri frumoase care pot rămâne doar pentru noi şi pentru cei apropiaţi noua...
Ca în orice dimineață petrecută acasă cafeaua e o mângâiere binevenită pentru trup. E perioada postului în care parcă tot în jur se mișcă mai lin, sufletul își are perioada lui de respiro binevenită după multele încercări la care a fost supus. Îmi ridic ochelarii și îmi mut ochii de la monitor afară unde este aceeași imagine de 21 de ani : Biserica satului..aceeași statuie cu cruce în vârf care mereu încearcă să se înalțe deasupra munților care o preced și să atingă norii. E minunat totul în jur încât nu ai cum să nu te cuprindă melancolia deși în boxele mele răsună încet o piesă country care îmi îmblânzește sufletul care îmi spune ceva de "paradise"...da nu e priceasnă care să îți înnobileze sufletul dar e un cântec drag mie care mă duce așa cu gândul la paradisul pierdut și la redobândirea lui...Trebuie remarcat că norii se pictează într-un vals amețitor pe cer dăruind ochilor o priveliște de liniște și odihnă..însă dorul... dorul îmi poartă gândurile sufletului către același loc, aș fugi într-o clipită acolo..îmi tremură mâinile pe taste doar când mă gândesc la ea..imaginea ei se proiectează în fața ochilor sub asediul amintirilor ca un vânt cald de vară deși afară frigul izgonește primăvara care fricoasă stă pitită undeva departe, zâmbesc fără motiv, îmi arunc din nou privirea aiurea și aștept un răspuns retoric...De ce Monica ești atât de departe și în același timp așa de aproape, de ce îmi răscolești sufletul cu frumusețea iubirii tale, de ce orice simțământ al meu, orice picătură de sânge din corp arde după tine??....
S-au scurs 21 de ani peste mine, cu bune cu rele am trecut prin toate. Una peste alta poate nu am fost mereu așa cum mi-aș fi dorit sau poate cei de lângă mine nu m-au lăsat să fiu cum aș fi vrut deși mai mereu mi-am urmat propriul drum ,nu de puține ori fiind și unul greșit. Cred cu tărie că mereu am căutat iubirea, acea iubire care mi-a fost furată încă de când am văzut lumina zilei. Trecând anii rând pe rând am încercat să îmi aflu moștenirea ce mi se cuvenea în cei de lângă mine, nu cerșind-o ci dăruind-o crezând cu ardoare că doar dăruind ceea ce trebuia să mi se cuvine voi fi răsplătit cel puțin cu aceeași monedă. Nu a fost niciodată așa. Am realizat cu trecerea timpului că de cele mai multe ori vorbeam despre complexitatea fericirii și a iubirii unor oameni surdo-muți, eram prins în lupta cu morile de vânt. Am fost mințit și trădat de oamenii pentru care mi-aș fi dat viața în orice clipită. De ce? Pentru că am ales să cred în ceva, în cineva , într-un ideal de bunătate de fericire, dăruind sufletul pe tavă unor oameni frumoși pe dinafară. Credința în iubire mi-a fost decăderea, risipa ei mi-a adus lovitura. Nu de multe ori am murit sub propriul meu asediu de gânduri de reproșuri. Am întors pagina și am încercat să îmi distrug sufletul crezând că doar așa nu voi mai repeta aceeași greșeală și a doua oară, însă nu a fost așa. Așa cum spuneam nici eu nu am fost mereu cel ce vroiam să fiu și spun că nu poți să crezi la nesfârșit că o piatră se va transforma într-o statuie dacă nu ai uneltele necesare și harul de a o sculpta. Am avut și unelte și har însă piatra s-a dovedit a fi una de greu de supus. Astăzi mă aflu pe un alt drum, am cotit-o de data aceasta sub îndemnul sufletului care arde sub vălul iubirii, nu de puține ori mă întreb ce e cu mine? Nu găsesc răspuns. Da așa cum spunea Păunescu
.jpg)
