Ca în orice dimineață petrecută acasă cafeaua e o mângâiere binevenită pentru trup. E perioada postului în care parcă tot în jur se mișcă mai lin, sufletul își are perioada lui de respiro binevenită după multele încercări la care a fost supus. Îmi ridic ochelarii și îmi mut ochii de la monitor afară unde este aceeași imagine de 21 de ani : Biserica satului..aceeași statuie cu cruce în vârf care mereu încearcă să se înalțe deasupra munților care o preced și să atingă norii. E minunat totul în jur încât nu ai cum să nu te cuprindă melancolia deși în boxele mele răsună încet o piesă country care îmi îmblânzește sufletul care îmi spune ceva de "paradise"...da nu e priceasnă care să îți înnobileze sufletul dar e un cântec drag mie care mă duce așa cu gândul la paradisul pierdut și la redobândirea lui...Trebuie remarcat că norii se pictează într-un vals amețitor pe cer dăruind ochilor o priveliște de liniște și odihnă..însă dorul... dorul îmi poartă gândurile sufletului către același loc, aș fugi într-o clipită acolo..îmi tremură mâinile pe taste doar când mă gândesc la ea..imaginea ei se proiectează în fața ochilor sub asediul amintirilor ca un vânt cald de vară deși afară frigul izgonește primăvara care fricoasă stă pitită undeva departe, zâmbesc fără motiv, îmi arunc din nou privirea aiurea și aștept un răspuns retoric...De ce Monica ești atât de departe și în același timp așa de aproape, de ce îmi răscolești sufletul cu frumusețea iubirii tale, de ce orice simțământ al meu, orice picătură de sânge din corp arde după tine??....
